În romanul „Lenea”, Victor Martin ne propune o lume a valorilor inversate. Acțiunea se petrece la milioane de ani de planeta noastră, pe un alt Pământ unde lenea a fost legiferată și impusă ca normalitate, munca fiind considerată o ilegalitate iar cei ce muncesc sunt vânați de forțele de luptă împotriva celor ce muncesc, societatea fiind una de canibali, la propriu, nu la figurat, cât și pe planeta Lia, unde turismul e un mod de existență, viața desfășurându-se mai mult în imaginație.

Asociații și societăți de scriitori, puternic înarmate, își impun ideile prin forță. Mentalul tuturor e impregnat în șabloane socio-politice, mici eseuri pe cortexuri cerebrale, naturale sau artificiale, lovite de automatisme ale inactivității și dorinței de a nu face nimic, până la dorința de a nu mai face nimic bun. Mentalul tuturor e impregnat în șabloane socio-politice, mici eseuri pe cortexuri cerebrale, naturale sau artificiale, lovite de automatisme ale inactivității și dorinței de a nu face nimic, până la dorința de a nu mai face nimic bun.

Lenea formează o societate livrescă, până la paroxism, până la scrisul în somn. „Scriitorii au discuții virtuale, în forul lor interior; cititorii au discuții în forul exterior al scriitorilor”, „Cel mai deștept este scriitorul, societatea fiind ceva inefabil, greu de cuantificat”, spune autorul.

Până la urmă, dacă nu o aventură a spiritului, ce altceva poate fi science fiction-ul?

Una peste alta, romanul „Lenea” este o aventură continuă, o călătorie într-o lume cu adevărat FANTASTICĂ.

Descriere:

„Filmul trezirii lui Ian era același cu filmul trezirii Angelei. Material, întunericul îi învelea de cine știe cât timp, din cine știe ce cauză. Într-o ureche, li se instalase un zgomot șuierător și continuu; în depărtare, se auzeau mii de clopoței. Un fascicul de lumină pătrunse în atmosfera cenușie a stării lor de amorțeală, cântecul vioi dispăru și apărură senzațiile și percepțiile. Stimuli insidioși le dădeau o senzație de durere generalizată, străbătând toată musculatura, apoi apărură, dintr-un interior neștiut, zgomote de motoare, vibrațiile unor mese sau voci în limbi necunoscute. Pleoapele de piatră refuzau să se ridice; când acceptară cu bucurie morbidă faptul că nu puteau ieși din ceața întunericului, ființe din interior, un fel de a doua conștiință, dintr-un al doilea creier, îi împinseră afară, în lumină, ca din fundul a mii de fântâni, spre suprafață.

”Șaizeci de secunde până la prima trezire”, auziră. Erau sfătuiți să rămână calmi, să se simtă bine, să nu facă mișcări bruște, să-și imagineze că merg pe o autostradă pustie, să nu-și mai pună întrebări, iar dacă făceau asta, să aștepte, că vor primi și răspunsurile, mai târziu.

”Treizeci de secunde până la prima trezire”, auziră. Nu pricepeau nimic, dar un lucru le era clar; faptul că vocile nu veneau din vreo lume exterioară, ci din interior.

Pleoapele refuzau să se ridice, mușchii le erau tot mai lipsiți de flexibilitate. Încercau să alunge gândurile, să se relaxeze, să nu le fie frică, să-și imagineze că se găsesc în cea mai firească situație.

Fură zgâlțâiți, apoi legănați, ca și cum cineva sau ceva i-ar fi transportat dintr-o parte în alta.

”Cincisprezece secunde până la prima trezire”, auziră.

Victor Martin

Cărți scrise de Victor Martin

Noego

Negandurile

Epifanii. Aforisme

Sedinta cu ursitoarele

Monede de sticla

Lenea

Can si Ideea

Elogiu muncii de partid