Fără Céline n-ar fi existat Henry Miller, nici Jack Kerouac, nici Charles Bukowski. -- John Banville

Între Parisul inundat de muzici militare și de fanfaronada eroismului de cafenea, măcelul absurd de pe front, Africa însângerată, New Yorkul murdar și sărac și iarăși Parisul crimelor și abjecției, călătoria în noapte nu se sfârșește niciodată. Ferdinand Bardamu, personajul principal din odiseea de orori care e primul roman al lui Céline, trece prin toate cu o singură credință: nu poți supraviețui decât dacă înțelegi că absurdul și răul sunt singurele adevăruri ale lumii. Doar așa rămâi în picioare, restul — de la încrederea în ajutorul oamenilor la dragostea unei femei — sunt aiureli care te doboară. Un asemenea credo cinic are nevoie de o expresie pe măsură. Céline se folosește de toate resursele limbii franceze pentru a face să răsune în roman, într­un crescendo năucitor, dezgustul, cruzimea, disprețul și durerea.

Călătorie la capătul nopții e o capodoperă nu doar pentru că pune în scenă, hiperbolic, absurdul existențial (deși ar fi fost de ajuns și atât); e și datorită stilului célinian, amestec fără precedent de argou, limbă populară și nestăpânită violență de limbaj.