„Romanul e captivant, bine scris, în ciuda unor efuziuni retorice prea lungi pe alocuri, care puteau fi scurtate. Pe de altă parte, e un text elaborat de un cărturar, cu lecturi din Schopenhauer, Nietzsche, Jung sau Dostoievski, făcute în profunzime, temeinic. În consecinţă, e un roman în care simbolurile apar la tot pasul, încifrate în text, în tehnica unui modernism hermeneutic care nu poate fi scos din ecuaţie (…).

Strict tehnic, ne aflăm în faţa unui Bildungsroman construit pe un scenariu clasic, de iniţiere: tânărul Matei (toate numele sunt luate din Biblie…) interiorizează sfâşietor, dramatic moartea prematură a tatălui său, David, pierdut într-un accident de maşină pe Valea Oltului, se află în conflict deschis cu mama sa, Riri, femeie pragmatică, dar intrată în faza unui deficit de căldură umană, mascată prin nervozitate, şi îşi fixează întreaga afecţiune pe fiinţa compensativă a bunicului, Grig, mort şi el spre sfârşitul romanului, şi pe aceea a profesorului universitar Semion Ruda, stilat, elevat, aristocratic, un concitadin de ocazie şi «tată-surogat», căruia, în cele din urmă, protagonistul romanului îi datorează relansarea intelectuală – viitor student în filosofie – şi formarea literară, ca romancier, talentul compensativ al scrisului descoperindu-şi-l oarecum fără premeditare sau îndemnuri din afară, ca pe o efervescenţă internă a propriei sale fiinţe.”

Ştefan Borbély

„Personalitate complexă, «accentuată» (după psihometria culturală modernă), Aura Christi este, între scriitoarele contemporane, o veritabilă «singularitate canonică», la nivelul individualităţii artistice, pentru ca, în plan naţional, să atingă acea unitate în diversitate la care aspira Mircea Vulcănescu după Marea Unire, eveniment istoric ce adunase între noile graniţe politice particularităţile diverselor provincii care se întâlneau, pentru prima oară, într-un singur stat naţional. (…)
Cine citeşte cărţile Aurei Christi, de la poezie şi proză, până la eseistică şi jurnalism, nu poate să nu constate că modelele ei tutelare sunt Dostoievski, Nietzsche şi Eminescu, ultimul dându-i conştiinţa naţională şi profunda receptare muzicală a lumii nu atât prin auz, cât prin privirea de esenţă ontologică: la început a fost ochiul, este crezul genezei sale.”

Theodor Codreanu