„Cartea pe care o citiți deja, a prietenului Călin Pintea, poartă cu sine toată taina de metaforă a Muntelui Athos. Nu întâmplător se și cheamă Dor de Athos. Pentru că este ca o continuă revenire la conjuncția de Har a comuniunii și părăsirea grupului de împreună călători – în diferite ipostase și măsuri de timp –, un fel de aritmie a inimii unei căutări continue.

De sine, mai întâi, și de Dumnezeu, iarăși mai întâi. Pentru că în scriitura lui Călin Pintea – nu doar din această carte‑mărturie, ci din toate mărturiile‑cărți – simți mereu spovada unei neputințe și irmosul unei biruințe luminoase. Veți citi un soi rar de jurnal, un jurnal de idei și idiograme numai de istețimea autorului înțelese și dăruite nouă cu înțelepciunea unui Duh care crește în inima sa și‑i crește inima, să încapă Dumnezeu și noi, oamenii‑așteptare. Oamenii care nu vedem ce vede el și nu auzim șuierul de miere al pneumei din stupul‑Rai al Athosului. Încercat de gânduri și vindecându‑și gândirea, Călin Pintea, printre rarii ardeleni zâmbitori, propune citirii noastre un jurnal de suflet – Bitacora –, un desfășurător de nostalgii și realități în care se topește taina Muntelui‑Metaforă.” (Părintele Constantin NECULA)

„O inspirată odă închinată Grădinii Maicii Domnului de un trubadur modern ce și-a muiat penița într-o cerneală cu irizații de har. Chemării sublimului Goethe, Vedi Napoli e poi muori, elogiu adus efemerei frumuseți lumești, Călin Pintea îi răspunde cu îndemnul Să vezi Athosul și apoi să trăiești!. O pasionată invitație la transcendență, la renașterea din cenușa vieții lumești prin împărtășirea din potirul mistic al Sfântului Munte, binecuvântat tărâm ce picură apa vieții veșnice în sufletele celor autentic însetați de Taină.” (Pr. Siluan, Chilia Sfântul Gheorghe, Colciu, Athos)

„Ca fiecare dintre noi, mai am momente în care viața mă încearcă și iarba vrajbei noastre este parcă mai deasă ca oricând. Atunci... îmi îndemn gândurile să se înalțe, mă cațăr pe aripile lor și le îndrept către ținutul unde omul se poate adânci în sine însuși: spre „Grădina Maicii Domnului”. Închid ochii, culeg un zâmbet măiastru, apoi mă avânt în văzduh. Pictez cerul cu zâmbetele mele, la fel de albastre ca veșmintele Măicuței. Sunt ram pe care se împletește lumina. Șoaptă de dor. Vântul, aripă muiată în zare, mă ajută să‑mi încerc puterile cu hârjoana fluturilor.

Curând iau formă de petală și mă scald în parfumul florilor. Este atât de bine aici. Mă simt ca o albină ce se întoarce la fagurele dintâi... Respir soare... Ating ghirlandele seninului... Inspir adânc aerul reavăn și... sunt atât de fericit... Să scriu o carte despre Athos?... Să spun ce simt, cum zbor?... Să tălmăcesc necuprinsul în cuvinte?... Nu mi‑e deloc ușor...” (Călin Pintea)