„Fetele Pădurii s-au înfiripat întâi acum doi ani. Și, în cele din urmă, s-a așezat o copertă de cărțulie peste ele, însă un pic retezat, gâtuit, fără abilă măiestrie. N-au răbdat. Era oare semn că sunt vii? Niciun semn, asta-i soarta personajelor dintotdeauna, oriunde. Numai că unele se supun și nu prea. La început se prefac că își acceptă destinul. Oricum, destule dintre ele s-au lăsat la fund, aproape fără suspin. Erau poate obosite, îngreunate de cele ce li s-a dat spre purtat. Personaj sau nu, puterile omenești sfârșesc prin a fi stoarse de tot felul de întorsături și vârtejuri. Poate au început să crească corali din osemintele lor. Acolo, la fundul apei. Poate se va naște chiar o mică barieră de corali, împrejmuind vise și nori, brazi și păduri. Totul este absolut posibil. Veni-vor și Fetele Ceții să se adape. Pot pune la cale o horă împreună. Pot momi și ielele și vântoasele. Treaba lor. Ieșit-au din jocuri acele personaje. 6 Dar cele ce ți se uită drept în ochi și nu clintesc, ba te fac să lași nasul în jos, ele pe tine, cu astea n-ai ce face. Sunt în stare să te sugereze de nu continui povestea lor. Doar Dumnezeu drăguțul, cum se zice în popor, doar El o fi știind ce mai au de făcut, de spus, de învârtit pe aici, prin lume, personajele căpoase. N-ai de ales, credeți-mă. Ciudată mai e și patima asta a slovelor. Ca darul beției...”