Ei bine, în seara aceea de decembrie ne-am urcat într-un 42. Încă nu se întunecase de tot, era chiar devreme, dar iarna așa e, ți se pare că e mai târziu. Nu aveam o țintă precisă, iar mama luase banii și era ziua de mers „în oraș”. Am coborât la capăt. Știam traseul pe de rost. O luam pe Șepcari, pe lângă Nectar, unde serveau cafea turcească la nisip, treceam apoi de atelierul de reparații aparate foto, Cafeneaua Veche pe colț, apoi făceam stânga și eram pe Covaci.

Cele două străzi paralele, Covaci și Lipscani, despărțite de strada Gabroveni, adăposteau două lumi complet diferite. Pe Lipscani se practica un comerț stradal, cu tonete și marfă ieftină, cu haine scoase în stradă, agățate de umerașe. Străbăteam acel furnicar pestriț în mare grabă și doar rareori intram în magazinele de acolo: Lumea Copiilor, Țăndărică, Familia, librăria George Coșbuc (de unde mi-au luat ai mei primul stilou Pelikan). Odată ajunși pe Covaci, larma înceta ca prin minune, de parcă acea animație de târg provincial nici nu ar fi existat.