Dangătul prelung al clopotelor Mitropoliei din Târgoviște se lățea peste cetatea de scaun îmbrăcată în hlamida albă ca sufletul nevârstnicului Theodosie, feciorul lui Vodă Neagoe, care se ridicase la Domnul.
Vestea se lățise cu repeziciune, sădind un fior de teamă în rândurile târgoveților. Teama se arăta îndreptățită, căci țara era primejduită de urdiile lui Mehmed beg Mihaloglu, pașa de Nicopole, care urcaseră pe apa Buzăului pustiind totul în cale și luând mulțime de robi, tineri, femei și copii deopotrivă. Prădaseră conacele și târgurile, apoi focul le mistuise îndelung, ca pedeapsă pe capul boierilor buzoieni care cutezaseră să ridice în toamna anului de la Hristos 1521 un domn al lor, pe Dragomir Călugărul, împotriva domnului legiuit al Tării Românești.
Acum și Dragomir, și Theodosie se înfățișaseră la Tronul Ceresc, iar țara continua să fie cuprinsă de zavistie căci Mehmet beg, chemat la ceas de cumpănă în ajutor de boierii Craiovești, nu se mai lăsa dus. Ba mai mult, trimisese la Înalta Poartă carte sultanului Soliman ca să-i ceară steag, că-l voia domn poporul ca pe unul ce-l știa strănepot al voievodului Mihail.