Realitatea e ca ploaia. Mai degrabă asemenea condițiilor de ploaie: s-ar putea să plouă dar s-ar putea și să nu, chiar dacă toate condițiile necesare au fost îndeplinite. Pentru că întotdeauna e necesar ceva peste, un declic, o provocare, ceva aleatoriu care să facă realitatea, ploaia, să se întîmple. Ceva cum e gravitația, spre exemplu, ceva care să facă totul să curgă, să curgă ca o poveste. Ca realitatea să curgă e nevoie de un impuls gravitațional, ceva care extrage ploaia din cer și o aduce pe pămînt. Fără un autor, ploile rămîn nespuse. Dar cînd se deapănă, cînd plouă, autorul, subiectul, este inculs. Este subsidiar propriei realități, propriei existente. Și ploaia și realitatea au autor, dar el va rămîne întotdeauna ascuns.
Așadar, realitatea e o ficțiune cu autor necunoscut. Cu toate astea, mulți dintre oameni trăiesc în universuri pe care și le creează singuri. Își confecționează realități în care să trăiască fericiți, își croiesc singuri realitățile nedureroase. Sunt cei care aleg pilula roșie, în loc s-o aleagă pe cea albastră, sunt oamenii care așteaptă ani de zile în stații de autobuz, sau în gări să le sosească fericirea. Era o băbuță care aștepta într-o stație de autobuz dezafectată să oprească o linie care nu mai exista demult. Și avea încredere în ea că la un moment dat o să oprească un autobuz acolo și din el o să coboare soțul ei demult plecat la război. Într-o zi a intrat în vorbă cu un moș care o tot vedea pe babă așteptînd în stație și ca să-i afle povestea a invitat-o la o cafea. S-au iubit cîte zile au mai avut de trăit după aceea. Autobuzul băbuței a venit, chiar dacă nu l-a văzut nimeni.
În Japonia un tren oprește într-o gară doar pentru a urca sau coborî un singur călător, o liceană. Autoritățile voiau să scoată harta din traseu, însă era această copilă care mergea la liceu la Tokyo și făcea naveta cu trenul. I-ar fi fost imposibil să mai ajungă la școală dacă trenul nu mai oprea acolo. Și iată cum acea haltă era și reală și ireală în același timp.
Putem avea orice realitate ne convine. Ne coafăm existența în funție de ceea ce ne dorim, de ceea ce ne trebuie, ne ajută să uităm, ne ajută să nu ne mai doară. Realitatea noastră este în fond un sumum al nevoilor, realitatea este suma fericirilor, cele pe care le putem obție pe orice căi. Indiferent dacă se petrec cu adevărat sau doar în vis, e suficient să credem în ele. Credința este uneori mai puternică decît orice realitate. Credința strămută munții.
