Dupa douazeci de ani si mai bine, iata-l pe Constantin Arcu punandu-l din nou in scena pe Oreste, celebrul sau erou din Faima de dincolo de moarte (2001).

Din nou in scena e doar un fel de a spune, caci e vorba, in fapt, despre descendentii sai, ceea ce nu inseamna ca am avea de-a face cu o cronica de familie. Dar oricat de mult un aer fantast si straniu acopera intamplarile, in Tramvaiul 13 cu o cronica avem totusi de-a face: cronica unei lumi in deriva. O fauna, din vremea pandemiei, sordida in chiar esenta ei, in care se misca secretari de stat si avocati, directori generali si ministri, insi peste care pluteste, intr-o istorie complicata (ca viata insasi), aburul incompetentei, coruptiei, imposturii, infractionalitatii si, peste toate, al alcoolului.

Oricat de mult am fi tentati pana spre sfarsit sa credem ca tramvaiul 13 e o proiectie eliadesca, Sodoma si Gomora, ca o amenintare in surdina, care nu poate fi scoasa din tesatura insasi a societatii, chiar exista. Aparitia finala a unui vizionar - cum altfel decat burlesc? - nu face decat sa distruga orice speranta. Totul e o pecete a raului. Dupa mai multe carti de memorii despre lumea larga, iata-l pe Constantin Arcu intorcandu-se, fictional, acasa. Era sa spun: Bine te-ai intors in infern! Dar e cu adevarat realitatea un infern? Ceea ce supravietuieste oricarui verdict moral e finalmente viata insasi. Aceasta e miza celui mai recent roman semnat de Constantin Arcu. - Mircea A. Diaconu