„Pe scaunul de lângă şofer, lăsat mult în spate, drumul era mai uşor de suportat. Nu mai simţea durerile care‑l chinuiseră, mai ales, în momentul când îl lovise ultimul infarct, la fel de neaşteptat ca primul. După mai mult de patru ani, aproape uitase simptomele ce‑l speriaseră atât de mult într‑o seară, după ce cărase nişte lemne din stradă în curte şi le clădise într‑un colţ, să se usuce până în iarnă. Scăpase atunci destul de uşor cu o spitalizare doar de trei zile şi obligaţia de a respecta un tratament medicamentos şi un regim de viaţă cu destule restricţii. Ajunsese însă să spere că mai avea de trăit.

Începutul anului 1990, după tot ce se întâmplase în decembrie ’89, îl făcuse să se lase prins de entuziasmul care îi împinsese pe mulţi să intre în politică punând umărul la schimbarea în bine a vieţii într‑o ţară bântuită aproape cincizeci de ani de amăgirile comunismului derapat foarte repede într‑un regim totalitar. Nu intrase la început în niciunul din mulţimea de partide apărute imediat după ce toată lumea sperase că România a aderat la valorile unei democraţii după modelul lumii libere."