Ulița copilăriei, volumul de debut al Ionel Teodoreanu, apărut în 1923 la editura Cultura Națională, a cunoscut numai până în 1947 șapte ediții! O dovadă că publicul românesc, spre disperarea unor critici literari, nu era atras doar de aglomerările de metafore și de decorativismul stilistic al scriitorului, ci și de puterea acestei cărți de a înfățișa, în povestiri cu un timbru poetic, trei universuri: infantil, adolescentin și al senectuții. Nuvela care a dat și titlul volumului, Ulița copilăriei, este povestea unei „umile și neștiute ulițe de margine de târg“ în care își trăiește copilăria și tinerețea un frate al lui Ionel Teodoreanu mort în război. Celelalte patru piese ale volumului, Bunicii, Vacanța cea mare, Cel din urmă basm, Ș’atunci, sunt marcate de aceeași nostalgie a vârstei de aur și a ordinii vechi, ordine care are ca piloni o bunică fals severă, un bunic blând și un motan somnoros.

Ionel Teodoreanu (1897–1954), scriitor și avocat. Descendent al unei familii de juriști (tatăl era celebrul avocat ieșean Osvald Teodoreanu, iar bunicul său, Alexandru Teodoreanu, fusese judecător), a cunoscut un imens succes de librărie în perioada interbelică. Și-a făcut studiile la Iași (bacalaureatul la Liceul Național și licența în drept la Universitate). Primele încercări le-a publicat în Însemnări literare (cu rafinatele miniaturi Jucării pentru Lily) și în Viața românească, iar în 1923, glorios, a debutat în volum cu Ulița copilăriei. Deși nu a abandonat cariera de avocat, în care de asemenea a strălucit prin verva sa și prin preferința pentru cazuri cu adânci aspecte psihologice, a scris mult, deși inegal, consacrându-se cu romanele din trilogia La Medeleni (1925–1927). Alte romane: Turnul Milenei (1927), Lorelei (1935), Secretul Anei Florentin(1937), Prăvale Baba (1939). Volume de memorialistică importante: În casa bunicilor (1938), Masa umbrelor (1941), Întoarcerea în timp (1946).

„Pentru Ionel Teodoreanu, Ulița copilăriei e un fel de «école de la rue», dar cu altă fascinație decât la Anatole France, mica stradă din Iași fiind mai intimă, confundându-se cu biografia naratorului, evocând universul infantil pierdut. Piesa titulară, între reverie și mit, e de fapt o meditație cu substrat pe marginea destinului tragic al fratelui mai mic, mort pe front ca pilot de război, în Franța. Văzută în spirit animist, ca într-un basm, ulița e concomitent oglindă, album și cronică. Zmeiele, felinarul cu petrol, cromatica toamnei, școala, toate țin de memoria uliței. În fragmentul titular al Uliței moartea e în același timp realitate și simbol. În Cel din urmă basm, tranziția de la ficțiune la luciditate, ieșirea din zona invocației reprezintă, simbolic, un fenomen de ruptură echivalent cu o «moarte» a fericirii inconștiente.“

Constantin Ciopraga, critic și istoric literar român