„Oranul are și deșerturi de nisip: plajele sale. Cele pe care le întîlnești chiar în preajma porților nu cunosc singurătatea decît iarna și primăvara. Atunci sînt niște cîmpuri acoperite cu asfodele, populate de mici vile golașe, printre flori. Mai jos vuiește lin marea. Dar chiar și atunci, soarele, vîntul ușor, albul asfodelelor, albastrul tare al cerului, totul îngăduie să‑ți închipui vara, tineretul arămiu care împînzește plajele, ceasurile îndelungi pe nisip și dulceața neașteptată a serilor. În fiecare an, pe aceste țărmuri se ivește o nouă holdă de fete‑flori. S‑ar părea că nu dăinuie decît un anotimp. În anul următor le înlocuiesc alte corole fierbinți care, cu o vară înainte, erau încă niște fetițe cu trupurile vîrtoase ca niște muguri. La ora unsprezece dimineața, coborînd de pe podiș, toată această carne tînără, abia înveșmîntată în țesături pestrițe, năvălește pe nisip ca un val multicolor.” (Albert Camus)