Zaria a fost concepută ca omagiu adus limbii române din exilul îndepărtat și dezolant, dar mai ales nescrupulos, al unei generații uitate dinainte să fie ceva. „Cum” și „unde” se situează în contemporaneitate această entitate a individualității pierdute, vieții interioare, pasiunii – și de ce nu? – iubirii? În cuvânt, ca tară a normalității și vicisitudinii, în poezia de-un lirism fantomatic sau în muzica dezarmant-șarmantă a șlagărelor oareșcum culturale? În mistica narațiunii? În știința pecuniară a lipsei? Peste tot și niciunde, fără final, speranță, sau alean, dar reală ca mușcătura șarpelui. Literară și-atât. Nimic mai mult. Nici mai puțin sau definitiv, Zaria’i la fel de fictivă ca noi toți.