Reeditarea unui roman la 33 de ani de la publicare (şi la 40 de când autorul scria la el) este un pariu artistic cu propria valoare de artă. Ce poate înţelege oare un tânăr cititor de azi dintr-o proză ce radiografiază epoca ideologică şi istorică în care au trăit părinţii şi bunicii lui? şi în ce măsură tipul acesta de roman de un realism infinitezimal, în care personajele sunt lăsate să se „desfăşoare”, autocaracterizându-se implicit, mai poate stârni un interes profund în anii tehnologiei, ai accelerării proceselor, ai timing-ului care influenţează şi lectura, şi scriitura?

Ca orice romancier adevărat, Gabriel Gafiţa reuşeşte să transgreseze epoca totalitară pe care tocmai o pune în pagină.

Personajele, situaţiile, trama epică, atmosfera şi tonalităţile socialismului real fac din romanul său un veritabil document istoric. Însă valoarea documentară este corelativă, aici, celei literare. Fără simţul observaţiei, ştiinţa compoziţională a dialogului, fineţea descriptivă, acuitatea analitică şi stilul deja format al tânărului prozator din anii ’80, adevărul despre o epocă mincinoasă — şi viaţa în ea — n-ar fi devenit literatură.

Daniel CRISTEA-ENACHE

O întrebare este totuşi de pus: cum de romanele lui Preda, ale lui Ţoiu, ale lui Ivasiuc, ale lui Breban, ale lui Buzura, ale lui D.R. Popescu, ale lui Bălăiţă şi ale altora, tot critice, în esenţă, au putut fi, în aceeaşi epocă, publicate, iar nu şi acesta al lui Gabriel Gafiţa?

Ar fi totuşi de observat că romanele prozatorilor amintiţi, aproape toate, înfăţişau critic realităţile din „deceniul obsedant”, ale comunismului aflat la început şi numai aluziv prezentul, prin trimiteri subînţelese.

Era o strategie care le-a înlesnit publicarea într-o perioadă în care apăruseră delimitări de epoca Dej, în favoarea, desigur, a epocii Ceauşescu. Or, romanul lui Gabriel Gafiţa nu despărţea o epocă de alta şi trimitea în prezentul imediat (adică al anilor ’70-’80), care apărea drept continuarea cea mai firească a epocii dinainte.

I. DIMISIANU

Gabriel GAFIŢA s-a născut în 1952.

A urmat studii liceale şi universitare în Bucureşti, absolvind Facultatea de Limbi Germanice în 1975. Între 1977-1990, redactor la editura minorităţilor Kriterion din Bucureşti. În 1990-1991, expert pentru problemele minorităţilor naţionale la Guvernul României. Între 1991-2020 a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, ocupând diferite funcţii până la cea de secretar de stat. A fost consilier cultural la Ambasada României în Marea Britanie, apoi ambasador în Canada, Malaysia, Portugalia şi Peru.

Unele volume ale sale au fost traduse în Bulgaria, Ungaria, Polonia, Germania, Peru.

Cărți scrise de Gabriel Gafita