În romanul Australopitecul, Petru Istrate explorează cotidianul prin prisma unui narator dezimplicat, accentul epicului fiind focalizat asupra unor detalii semnificative, printr-o tentaţie, subtextuală sau aparentă, a fragmentarităţii. Prozatorul se dedică unei observaţii minuţioase a fisurilor şi incongruenţelor realului, prin circumscrierea unor profiluri şi comportamente umane, a unor scene, întîmplări şi dialoguri ce susţin cu succes edificiul narativ. Scriitorul surprinde, prin strategii narative adecvate, stări latente sau confuze, crize morale, degringolade afective şi tragicomedii paradoxale, într-un stil sobru, dezimplicat, neutru, prin care stridenţa emoţiilor pare să fie dezamorsată. Personajele îşi relevă, pe parcursul romanului, insuficienţa ontică, inadecvarea la o lume insalubră şi alienantă, resimţind însă şi nevoia unei revanşe utopice şi compensatorii la regimul impus al inadecvării.

IULIAN BOLDEA