„Biserica singurătății”, ultimul roman al Graziei Deledda, laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, tradus pentru prima oară în limba română de cunoscutul italienist Ștefan Damian și publicat în Colecția „Longseller” a Editurii Școala Ardeleană.

Grazia Maria Cosima Damiana Deledda

(n. 27 septembrie 1871, Nuoro, Sardinia, Italia – d. 15 august 1936, Roma, Italia, reînhumată, în 1959, în Biserica-Muzeu La Chiesa della Madonna della Solitudine din Nuoro). Laureată a Premiului Nobel pentru Literatură în 1926 „pentru scrierile sale de inspirație idealistă în care zugrăvește, cu claritate plastică, viața de pe insula sa natală [Sardinia], și pentru profunzimea și simpatia cu care se apropie de problemele existenței omenești.”

„Concezione nu studiase, nu citea decât cartea ei de rugăciuni, dar era inteligentă, și singurătatea și atavismul dezvoltaseră în ea, zi de zi, tot mai mult, ca și în păstorii din munți, un concept filosofic primordial, de bun-simț, despre viață, aproape stoic. Înțelegea foarte bine că boala era, în raport cu iubirea, ca un fel de legătură, un legământ, o piedică asemenea multor altora, și că trebuia să lupte cu simțurile, cu visurile, tocmai cu instinctele deșteptate chiar de acea opreliște, dar încerca bucuria, gustul durerii, la fel ca multă lume rafinată.” (GRAZIA MARIA COSIMA DAMIANA DELEDDA)

În Biserica Singurătății, protagonistă este boala, în dublul ei aspect: cel fizic și cel sufletesc; conjugate, acestea conduc la continue frământări, amânări, neparticipări. Lipsa de perspectivă reduce protagonista la rolul de vestală, de întreținere a focului sacru al trecutului măreț, al fidelității față de acesta, subminat de neputința societății moderne de a-l înțelege. (ȘTEFAN DAMIAN)

Ultimul și cel mai pregnant autobiografic roman al Graziei Deledda, Biserica singurătății, spune povestea Mariei Concezione, o frumoasă cusătoreasă dintr-un Nuoro îndepărtat al unei Sardinii arhaice, care trăiește drama unui diagnostic cumplit: cancer de sân, o boală fatală care îi schimbă atât propria viață, cât și destinele celor din jurul său. Un roman pus pe hârtie acum aproape o sută de ani, demonstrând însă o sensibilă acuitate vizionară, în care Cancerul și Singurătatea capătă carnația unor personaje cât se poate de reale. O poveste despre suferință, iubire și reprimarea sexualității, despre boală percepută ca răspuns divin la păcatele genealogice ori la propriile greșeli, despre vinovăție, depresie, frică de moarte și resemnare, despre curaj, credință și încredere în sine, despre onoare, calomnie, prejudecăți, misoginism și condiția femeii într-o societate patriarhală. (ALINA HUCAI)

„Primăvara este fatală pentru femei. Ca și pământul, și ele au nevoie, în acest anotimp, să înflorească, să se bucure, să încolțească. Iubirea este cel mai bun polen pentru ele. Totul merge strună când este iubire: altceva nu mai contează în viață, fiindcă viața însăși este esența și sfârșitul iubirii. Dacă tu, draga mea prietenă, te-ai fi măritat acum zece ani, azi ai avea în jurul tău trei sau patru copii, să stea în tovărășia florilor, păsărilor și, mai ales, a inimii tale. Dar poate că te-ai uitat la alte lucruri vane din viață și acum te distrugi, te consumi încet, ești ca o migdală care se usucă în coaja ei înainte de-a ajunge să se coacă.” (GRAZIA DELEDDA)

Cuvinte introductive

Autoarea romanului Biserica singurătății (La chiesa della solitudine) s-a născut la Nuoro (Sardinia), în anul 1871. Odată terminate clasele elementare la școala din sat (mai degrabă un târg), nu și-a mai continuat studiile în mod organizat, pregătindu-se, în schimb, ca autodidact; lecturi nesistematice, dar cu un profund atașament față de valorile romantismului și, apoi, ale decadentismului național și european, cu accent pe descoperirea și valorificarea folclorului și a universului contadin, în toate articulațiile sale, au contribuit la pregătirea și formarea gustului primei etape a vieții (sale) de intelectual. Se înscria, astfel, într-o direcție susținută de nume celebre (Angelo De Gubernatis e unul dintre acestea) care nutreau un interes tot mai viu pentru istoria, cultura, obiceiurile, folclorul noilor provincii ale Italiei din primii ani de după realizarea unității naționale din 1861, deșteptând și interesul tinerei Deledda pentru cele caracteristice insulei sale. Astfel a început, încă de tânără, să colaboreze la diferite ziare și reviste locale cu studii, lucrări de etnografie și folclor, inspirate din viața arhaică a păstorilor și bandiților, a femeilor singure, a celor obligate să trăiască retrase în casele și bucătăriile întunecoase, a servitorilor ale căror povești reale și inventate puteau stârni interesul grupurilor de intelectuali din insulă și a unor cititori ale căror legături cu cultura europeană nu erau prea strânse. Debutează într-un ziar local, în 1886, cu o nuvelă; va publica apoi mai ales proză (are și încercări poetice), câteva romane (Stella d’Oriente, Nell’azzurro, Amore regale, Fior di Sardegna, La regina delle tenebre, La via del male) în care se resimt influențele lecturilor din Dumas, Byron, Hugo, Balzac, Scott, Invernizio și alții. Sunt opere care răspund gustului epocii și o impun, cu precădere, atenției locale.

Un adevărat salt calitativ conștient se va produce după aceste prime modeste reușite, când, mutată la Roma, în 1900, va aborda din alte unghiuri nostalgiile aduse pe Continent, în romane de anvergură, sub influența literaturii naturaliste franceze (Flaubert, Zola), italiene (Luigi Capuana, Giovanni Verga), a celei spiritualiste (Fogazzaro) și a marii literaturi ruse (Tolstoi, Dostoievski): Elias Portolu, Cenere, L’edera, Canne al vento, Marianna Sirca, L’incendio nell’uliveto, La madre (multe traduse și în românește). Sunt opere ce vor atrage atenția redactorilor unor jurnale, reviste, editori, a unor confrați mai mult sau mai puțin invidioși pe succesul de public al acestei autoare ce trăiește o viață retrasă (în comparație cu D’Annunzio, de exemplu), dar cu o efervescență și o vigoare creativă deosebită.

Literatura deleddiană e greu de încadrat într-un curent anume și, mai ales, în epocă. Atenția acordată trecutului, spațiului restrâns al insulei (cu accente amintind de curentul macchiaiuolic florentin și nu numai), al familiei, și individului în raporturile lui cotidiene cu ceilalți, lupta între bine și rău, necesitatea renunțării ca ispășire a unui păcat propriu sau strămoșesc ș.a. îi conferă un caracter aparte. Toate aceste tematici, prezențe migrante dintr-un roman într-altul, ilustrează faptul că autoarea a dorit și a reușit să impună atenției realități teritoriale și entități spirituale aparte, pe care, într-un fel, și le-a însușit și cărora le-a dat strălucire în cadrul tot mai larg și variat al literaturii naționale din primele decenii ale secolului XX. Desigur, este o perioadă în care, la nivel social și uman, contradicțiile dintre generații se manifestau deja într-o agora la care luau parte nu doar scriitorii și organele de presă, ci și un public bipolarizat ori chiar factori politici importanți. Deledda, însă, va continua cu obstinație să sape în interiorul sufletului personajelor sale, multe dintre ele transgresori ai legii, ai cutumelor, ai raporturilor multiseculare, cu mentalități vechi; le reflectă într-o continuă agitație interioară determinată de raportul dintre bine și rău, dintre individ și divinitate, dintre sărăcie și bogăție; și o face cu modestia unui lucrător care știe că undeva, dincolo de aparență, există în orice individ o puritate care așteaptă să fie relevată. Și tocmai această puritate va conduce la împlinirea destinului ca în tragediile antice. Supunerea, acceptarea impozițiilor „superioare”, boala, reînvierea mitică a unui trecut real și imaginar, așteptarea unui semn superior sunt doar câteva dintre elementele ușor de regăsit în numeroase pagini ale autoarei, proiectate pe fundalul insulei sale misterioase, retranscrisă nostalgic.

În romanele de bătrânețe, Annalena Bilsini, Il paese del vento, ca și în prezenta Biserica singurătății, cititorul descoperă o societate deja pe cale de a deveni burgheză, chiar dacă elementele arhaice, universul familial conservator, raporturile dintre bătrâni și tineri, viața spirituală religioasă mai păstrează trăsături ale perioadei anterioare: acestea sunt, oricum, pe cale să se transforme cu o violență ce începe să se infiltreze în conștiința individuală a indivizilor. Sunt romane ale însingurării, ale conștiinței disturbate de trecutul glorios/inglorios al membrilor familiei și, prin extensie, a populației sarde, în general. În Biserica singurătății, protagonistă este boala, în dublul ei aspect: cel fizic și cel sufletesc; conjugate, acestea conduc la continue frământări, amânări, neparticipări. Lipsa de perspectivă reduce protagonista la rolul de vestală, de întreținere a focului sacru al trecutului măreț, al fidelității față de acesta, subminat de neputința societății moderne de a-l înțelege.

Aceste romane ale ultimei perioade de creație continuă să o mențină în atenția unor cititori fideli, după ce, în 1926, opera sa a fost încununată, drept recunoaștere a valorilor plurime exprimate, cu Premiul Nobel pentru Literatură.

Autoarea se stinge din viață, aproape în anonimat, în 15 august 1936, la Roma. În 1959, corpul său a fost reînhumat în Biserica singurătății din Nuoro. (ȘTEFAN DAMIAN)