„M-am întâlnit cu scrisul Dumitrei Râșnoveanu mult înainte de a mă întâlni cu ea. Scria despre cărți, cum scrie și acum, într-un fel nou, proaspăt, adictiv. Fiecare rând e o declarație de dragoste în care cuvintele – tandre, aspre, melodioase, clocotitoare ori fruste – se înlănțuie într-o armonie uimitoare, curg ca o miere densă, parfumată și, bineînțeles, dulce. Cunoaștem toți puterea vindecătoare a mierii. Nu-i de mirare, așadar, că… m-am mirat. M-am mirat că Dumitra scrie mereu despre cărți (și despre viață – a ei, a altora), dar nu scrie o carte. Are multe de spus și o intensitate a trăirii și a expresiei cum nu vezi des. Mi-am petrecut ani imaginându-mi cum ar fi o carte scrisă de ea și, la răstimpuri, o rugam s-o facă. Nu știu dacă a ascultat sfatul meu sau o chemare interioară, dar iată că s-a întâmplat, și e o revărsare de rațiune și simțire – și frumos –, o plăcere intensă pe care o va dărui cu generozitatea ei deja proverbială fiecărui cititor.” (Luana Schidu)