Roman în patru părţi şi epilog

„Noi, Karamazovii, sîntem la fel, chiar şi în sufletul tău, îngere, viermele trăieşte şi e sortit să dezlănţuie adevărate furtuni! Furtuni, îţi spun, fiindcă desfătarea se dezlănţuie ca o furtună, mai aprigă chiar decît o furtună! Frumosul este ceva cumplit, înfiorător! Înfiorător, înţelegi? Pentru că nu poţi să‑l cuprinzi, nu poţi să ştii ce‑i acolo, şi nici n‑ai cum să ştii, fiindcă Dumnezeu ne‑a pus în faţă numai enigme. Aici se întîlnesc toate extremele şi toate contradicţiile sălăşluiesc laolaltă. Eu, frăţioare, nu sînt un om cult, dar am stat şi am cugetat mult. Sînt atîtea taine care ne înconjoară! Prea multe enigme apasă asupra bietului om pe acest pămînt. Dezleagă‑le, cum te taie capul, şi ieşi la liman teafăr, nevătămat, dacă‑ţi dă mîna. Frumosul!... Acolo unde mintea vede numai ruşine, inima descoperă frumosul. Poate, oare, Sodoma să reprezinte frumosul? Crede‑mă că pentru cei mai mulţi oameni frumosul este însăşi Sodoma! Poţi tu să dezlegi taina asta? Şi te cutremuri cînd te gîndeşti că frumosul nu este numai ceva care te înspăimîntă, dar în acelaşi timp şi o taină nepătrunsă. Aici se dă lupta dintre diavol şi Dumnezeu, iar cîmpul de bătălie este însuşi sufletul omului. Dar fiecare, cum se zice, vorbeşte despre ce‑l doare. Şi acum ascultă, să trecem la fapte…” (F. M. Dostoievski)

„În momentul acesta, cînd mă pregătesc să aştern pe hîrtie viaţa eroului meu, Alexei Fiodorovici Karamazov, mă simt oarecum încurcat şi iată de ce: deşi spuneam că este eroul romanului meu, îmi dau seama că Alexei Fiodorovici nu e nici pe departe ceea ce se cheamă un om mare; mă aştept deci să mi se pună o seamă de întrebări inevitabile, bunăoară: «Prin ce poate fi atunci remarcabil Alexei Fiodorovici de vreme ce l‑ai ales eroul dumitale? Ce a făcut? Cine îl cunoaşte şi prin ce s‑a făcut el cunoscut? De ce eu, cititor, trebuie să‑mi pierd vremea cercetînd împrejurările vieţii lui?» Pentru mine el este într‑adevăr un om cu totul deosebit, dar am mari îndoieli că voi reuşi să‑l conving de acest lucru şi pe cititor. Greutatea constă în faptul că, deşi Alexei Fiodorovici poate fi numit om de acţiune, el se manifestă într‑un fel destul de vag şi de nedefinit.
De altfel, nici nu cred că s‑ar putea în epoca noastră să‑i pretindem unui om să urmărească un ţel precis în tot ce face. Un lucru totuşi e sigur, şi anume că eroul meu este un om original, dacă nu chiar ciudat. Originalitatea şi ciudăţenia lui însă mai mult îi dăunează decît îi conferă vreun merit ca să fie luat în seamă de semenii săi, mai ales în timpurile noastre, cînd lumea caută să asocieze cazurile particulare şi să descopere o semnificaţie cît de cît generală în haosul care domneşte pretutindeni. Iar un om ciudat este, de cele mai multe ori, un caz particular, izolat. Nu‑i aşa?” (F. M. Dostoievski)