„Oriunde te-ai duce în lume, auzi despre miracole. Vorbesc despre miracol ca despre un reper, ori vamă între două tărâmuri la care ajungem, să ne ia în primire şi să ne transforme. Pe unele le descoperim, sânt sub ochii noştri la fiinţe cu viaţa mai scurtă ca a omului, dar acceptăm a spune că e în firea naturii să se întâmple aşa.

La noi, oamenii, vedem acest miracol al transfigurării şi transformării abia din momentul când cenuşa trupului ars este adunată în jurul singurei celule rămase în viaţă, cenuşă cu lut în care să-şi înfigă embrionul rădăcina. Vedem miracolul nostru când începem să ne ridicăm.

Trebuie deci să clacăm, să cădem la pământ şi să ne zacă trupul în propriul nostru lut de carne intrat în putrefacţie, ca să putem începe drumul către noi înşine, drum numit miracol.

Natura, ori Dumnezeu, ne mângâie şi ne biciuieşte în aceeaşi măsură, voindu-ne înfrumuseţarea personalităţii, ca şi semenii noştri, care ne usucă şi ne coace carnea de lut, să nu ne mai spargem când cădem din nou. Apoi ne modelăm singuri, cu propriile noastre mâini şi gânduri, devenim statui încă din viaţă şi ţinem în căuşul palmelor seminţe rare din plante, pe care le-am creat pentru viitorul pământ şi păsările cerului.”

Gheorghe Urzică