„Ziua începuse ciudat, continua să te nedumerească și avea să se încheie cu o uimire și mai mare, când întunericul v-a despuiat de falsele zorzoane și, pentru prima dată, v-a înfățișat unul altuia așa cum erați, fiecare cu demonii lui. Ați numit-o noaptea măștilor căzute, iar nu a sincerității totale, pentru că încă vă mai bântuia frica de a nu fi judecați, stare care vă împiedica să trăiți povestea de dragoste ce se înfiripa între voi cu maximă intensitate. Era, oricum, un început bun. Priveai și te minunai: păreau două statui antice care fuse­seră descoperite din întâmplare în același sit arheologic, una lângă cealaltă, cu gurile încremenite într-un zâmbet bizar, ca și cum nu le venea să creadă că își închiseseră pe veci sufletele în piatră. Sau doi copaci înalți și decorativi ce creșteau față în față, fără să se poată atinge. Vedeai dificultatea în care se afunda Alexandrina, ca într-o apă întunecată, însă nu puteai interveni. Pentru o asemenea situație confuză nu aveai colac de salvare.”

fragment