A devenit un topos al omagierilor de conveniență să-i mărturisești unui scriitor că ai parcurs compoziția sa “cu sufletul la gură”. Realitatea mea însă e că nu am citit de ceva timp un text atât de “pe nerăsuflate” ca Umbrele lui Andrei Rușeț și acum încerc să găsesc cauza exactă. Nu, nu mă grăbeam niciunde, nici nu doream să scap de lectură: în schimb, m-am trezit luat pe sus ca-ntr-un vârtej semnificant de constanța metronomică a stilului său, de frazele-i polizate cu spornic meșteșug și, îndeosebi, de atmosfera ficțională încărcată semiotic și simbolic, perfect credibilă și bine sudată, deși îmbină faze oculte cu peregrinări fantasy, clipiri lirice cu scene intense de luptă, naivități candide cu posedări demonice. Dacă mă gândesc mai bine, peripeția terifiantă a lui Mihnea & Co. prin lumea de fractali a Umbrelor are ceva din raptul și călătoria lui Dorothy în țara dominată de Oz, unde spaime pândesc la tot pasul, dar ai vrea să poposești ca prieten invizibil al eroilor pentru a te hrăni live cu minunatele băsmuiri plăsmuite de scriitor. Iar Andrei Rușeț, deși debutant, chiar este așa ceva: scriitor adevărat și nu imaginat!