Al. O. Teodoreanu – zis „Pastorel“ dintr-o gluma a tatalui sau si ramas astfel pentru toti cei ce l-au cunoscut, citit si iubit – s-a nascut la Dorohoi, la 30 iulie 1894, ca frate mai mare al altui alintat al literelor romane, Ionel Teodoreanu. Absolvent al Liceului Internat din Iasi si al Scolii de Artilerie din Bucuresti, pleaca pe front in primul razboi mondial cu primele esaloane de voluntari, de unde se intoarce de doua ori ranit si recompensat cu inalte insemne si distinctii militare. Licentiat al Facultatii de Drept a Universitatii iesene, a trecut efemer prin magistratura, consacrandu-se definitiv scrisului cu mai mult de un deceniu inaintea debutului editorial din 1928. A facut publicistica literara si politica, a tinut o insolita cronica gastronomica – care l-a nemurit in constiinta publicului –, a scris piese si monologuri teatrale, schite, nuvele si povestiri in cheie anticvarie, poezie lirica, versuri potatorice. A fost premiat al Academiei Romane in 1928 si al Societatii Scriitorilor Romani in 1937. In 1944, in urma masurilor staliniste aplicate imediat dupa Conventia de armistitiu, de epurare din uniunile profesionale a scriitorilor si ziaristilor considerati a fi sprijinit prin activitatea si condeiele lor Guvernul Antonescu, i se imputa un ciclu de articole publicat in 1941 „pentru sustinerea razboiului antisovietic“. Pana in 1956, cand revine in publicistica, petrece o lunga perioada in tihna cartilor si a traducerilor. In 1960, dupa repetate perchezitii, ii sint confiscate manuscrisele si o mare parte din biblioteca si este condamnat de Tribunalul Militar Bucuresti la sase ani inchisoare corectionala. Gratiat dupa aproape trei ani, o boala nedreapta, ironizata amar pana in pragul sfarsitului, pune capat vietii sale de prelungit chef si glume, la 14 martie 1964.